Marele Mircea Eliade spunea undeva că istoria
spiritualităţii umane cuprinde trei stadii, care nu sunt neapărat
succesive sau ordonate în timp: magia, religia şi ştiinţa.
Atâta timp cât magia a fost modul principal al spiritualităţii
umane nu s-a pus problema unui Sfârşit al Lumii. Pentru că omul chema
puterile ascunse să fie în slujba lui. Pretinsa superioritatea umană
excludea un sfârşit al timpului, de care nimeni nu avea nevoie dacă se
putea porunci lumii inefabilului. În Europa, sănătoasa şi mercantila
religie a Marilor Zei şi a Primilor Strămoşi prin varianta transmisă
noua a mitologiei greco-romane nu avea nevoie de un Sfârşit al Lumii.
Sigur, mereu lumea
este în primejdie, Titanii se pot răscula, Atlantida se mai poate
scufunda de nenumărate ori, Hades poate zgudui la nesfîrşit pamântul,
apele gonite de Neptun pot acoperi uscatul, ba chiar Atlas poate să lase
povara boltei cereşti pe umerii unui neisprăvit de erou (Herakle,
Hercule) dar până la urmă totul se rezolvă cu bine, pentru că puternicul
Zeus, stăpânul zeilor şi al oamenilor, vegheză din Olimp şi intervine,
întotdeauna la timp.
Religie
optimistă şi viguroasă pe măsura anticilor greci, cărora le datorăm
civilizaţia actuală europeană. O notă discordată o făceau galii, de care
toată lumea antică râdea pentru că se temeu că o să le cadă cerul în
cap (azi, mâine, nu se ştie exact) şi nordicii cei îngheţaţi dar
teribili în războaie, care credeu că există un Amurg al Zeilor şi deci
un Sfârşit al Lumii. Nimeni nu-i lua pe nordici în serios, pentru că de
pe atunci se ştia că se cam întrec cu băutura.
Religia a adus noutatea unui Sfârşit al LumiiApariţia
religiilor monoteiste a adus noutatea unui Sfârşit al Lumii ca pedeapsă
supremă pentru neascultare şi nesupunere. În antichitate, statele
centralizate, unele foarte puternic centralizate, gen Imperiul Roman,
sau Imperiul Persan, au născut obligaţia unei religii care să
oglindească în lumea spirituală permisă supunera necondiţionată faţă de
un singur zeu, deci, religia nu făcea altceva decât să repete şi să
întărească relaţiile de subordonare stabilite în cotidian faţă de
împărat sau rege.
Se pare că
cea mai veche menţiune documentară despre sfîrşitul lumii este de acum circa cinci mii de ani.
Isaac Asimov arată în cartea sa “Book of Facts" din 1979, că pe o
tăbliţă de lut asiriană stătea scris : “Pământul decade în zilele
noastre. Sunt semne că ne apropiem repede de sfârşitul lumii. Mita şi
corupţia sunt un fapt obişnuit".
Î
n 634 şi 389 î.Hr.
romanii au aşteptat cu inima cât un purice să se împlinească profeţia
cea cu Romulus şi cu cei 12 vulturi, care punea capăt Romei.
Bineânţeles, nu s-a întîmplat nimic.
În secolul I, odată
cu apariţia creştinismului, problema sfîrşitului lumii se pune foarte
serios. Sfîrşitul lumii făcea parte din doctrina creştină. A doua Venire
a lui Iisus pe Pământ era aşteptată în termeni de luni, poate ani.
Apostolii au aşteptat toată viaţa acest eveniment şi au făcut şi pe
alţii să creadă acest lucru. Credinţa celor ce fuseseră în preajma lui
Iisus era puternică şi convingătoare. Convertirea neamurilor la
creştinism s-a făcut şi sub această ameninţare a sfîrşitului imediat al
lumii. Creştinismul avea însă soluţia, kit-ul de supravieţuire şi de
mântuire a sufletului. Lunile, anii, deceniile, iată secolele treceau şi
sfîrşitul lumii nu mai venea. Apostolii nu au anunţat nicio dată
precisă, pentru că nici Iisus nu spusese ceva despre un termen fix.
Această permanentă aşteptare a sfârşitului a încetinit dezvoltarea
creştinismului ca Biserică. Abia după aproape două sute de ani au apărut
Evangheliile, iar Noul Testament s-a închegat abia pe la începutul
secolului al III-lea, după părerea istoricului german Adolf von Harnack.
Până în anul 156 nimeni
nu a avut curajul să stabilească o dată certă pentru sfârşitul lumii.
Montanus şi Tertullian, care au fost apoi catalogaţi drept sectanţi, au
stabilit data Venirii lui Iisus şi a Sfârşitului Lumii, de Paştii anului
156. Eveniment care, bineânţeles nu s-a produs.
În 247
Roma a sărbătorit cu mare fast o mie de ani de la fundarea măreţului
oraş. Prilej pentru persecuţii ale creştinilor, care au văzut în aceasta
adeverirea Apocalipsei şi deci iminentul sfârşit al lumii. Care,
bineânţeles, nu s-a produs.
Cam odată la cîteva sută de ani, cineva
se găsea să profeţească sfîrşitul lumii. Este edificator episodul din
anul 793 relatat în raportul său către Vatican de Elipandus, episcop de
Toledo. Totul s-a petrecut în Ajunul Paştilor, pe 6 aprilie 793.
Biserica episcopală era plină şi plină era şi piaţa din faţa sfîntului
locaş.
Cam la o mie cinci sute de oameni, apreciază episcopul.
Nu începuse slujba, cînd din mulţime apare făptura deşirată şi lugubră a
călugărului Beatus din Liébana care începe să strige că Iisus I s-a
arătat şi că sfîrşitul lumii este în acea noapte. Toată noaptea şi toată
ziua de Paşti lumea prezentă la care s-a mai adăugat ca la o mie de
persoane a stat în genuchi, oamenii s-au rugat, s-au iertat şi şi-au
mărturisit păcatele. Văzînd totuşi că sfîrşitul lumii întârzie,
Hordonius, un mic nobil local a strigat : "Haideţi să mâncăm şi să bem.
Dacă vine sfârşitul lumii, măcar să ne găsească cu burta plină!"
Cam acesta era sfîrşitul sfîrşitului lumii. Nu se întîmpla niciodată!
Sfârşitul lumii a fost anunţat de 476 de oriLa
început lumea avea ruşine şi era mai credincioasă, aşa că nu oricine şi
oricînd anunţa sfîrşitul lumii. Apoi sfîrşitul lumii a fost anunţat din
ce în ce mai des. Cineva, cred că Lucian Boia, a numărat că până în
prezent sfârşitul lumii a fost anunţat de 476 de ori.
Dar care
este interesul anunţării atît de obsesive a sfârşitului lumii? La
început era un exerciţiu de disciplină religioasă. Apoi Biserica s-a
detaşat de anunţurile din ce în ce mai dese şi nu a mai făcut nimic
public. Intern, s-au pus bazele escatologiei sau eschatologiei, ştiinţa
despre sfârşitul lumii. Escatologia poate fi mesianică, milenaristă sau
apocaliptică. Escatologia este, evident, o ştiinţă canonică, o ştiinţă
creştină. Escatologia mesianică crede că a Doua Venire a lui Iisus,
Mesia, Cel Uns, va duce la răzbunarea nedreptăţilor celor asupriţi
astăzi şi că cei care astăzi suferă vor avea un viitor bun. Escatologia
milenaristă crede că odată cu Sfârşitul Lumii vor începe cei o mie de
ani ai Împărăţiei lui Iisus, împărăţie în care cei care suferă astăzi
vor stăpâni peste duşmani. Escatologia apocaliptică spune că Dumnezeu va
interveni de parte celor nedreptăţiţi, dar aceasta va fi însoţită de
cataclisme îngrozitoare.
Biserica,
deci, nu lansează zvonuri! Atunci cine are interes să lanseze periodic
bomba cu Sfârşitul Lumii? Răspunsul este acelaşi din mai multe surse:
negustorii şi islamiştii! O strategie de vânzare bine pusă la punct se
axează pe un eveniment. Şi ce eveniment mai important poate fi decât
Sfârşitul Lumii? RAND este de părere că toată povestea cu maya, cu
calendarul, cu centura fotonică, cu dezaxarea Pământului, demagnetizarea
polilor şi cu alinierea cu centrul galaxiei (trebuie să fac o pauză
după ce am înşirat atâtea prostii) ei bine, toate acestea sunt doar o
tactică de
creştere
a consumului într-o perioadă de criză. Buuun! Dar de ce islamiştii? Ei
sunt băieţi deştepţi. Au observat că după fiecare anunţ major al
Sfârşitului Lumii (şi care bineânţeles, nu se perece) Creştinismul are
de suferit. Foarte puţin, sau chiar mai mult. MI5 şi MI6 spun că au
constatat o activitate mărită a multimediei controlate de islamişti pe
subiectul sfârşitului lumii. Islamiştii uneltesc de sute de ani ca să
dividă unitatea creştină şi apoi să învrăjbească între ele diferitele
Biserici creştine. De exemplu, la 22 octombrie 1844, în America zeci de
mii de oameni, baptişti sau catolici prcticanţi, au aşteptat
Evenimentul, Sfârşitul Lumii. Care sfârşit, bineânţeles, nu s-a produs
dar a fost prilejul unei noi diviziuni. A apărut Biserica Adventistă (A
Evenimentului). O nouă rupere în unitatea creştină. Buuun! Deci ceea ce
era de demonstrat s-a demonstrat. QED.
Orice
are un început, trebuie să aibă şi un sfârşit. Aşa este cu viaţa
noastră, aşa este şi lumea noastră. Sfârşitul Lumii este o certitudine
pe care trebuie să o acceptăm cu linişte, credinţă şi speranţă. De fapt
nimeni nu vrea extincţia totală. Ar fi prea simplu. Când se spune
sfîrşitul lumii, mincinoşii de serviciu se grăbesc să aduge, tainic
aproape – sfîrşitul unei lumi, sfîrşitul lumii acesteia. În secret îţi
dau iluzia şi speraţa deşartă că sfîrşitul acestei lumi va aduce una mai
bună. Dar niciodată nu a venit o lume mai bună! Nu confundaţi
tehnologia care, sigur că a progresat pentru că este o afacere care
aduce bani, deci nu confundaţi tehnologia cu cerinţele sufletului. Toate
religiile din lume, care cuprind necesităţile sufletului, au în comun
câteva reguli simple: să ai o credinţă clară şi sinceră - să crezi
într-un Dumnezeu, să nu ucizi, să nu minţi, să nu furi, să respecţi
bătrânii, să ajuţi orfanii şi pe văduvă, să fii moral. Lumile care s-au
schimbat, orînduiri, sisteme, nu au schimbat nimic. Lumea nu este nici
mai bună, nici mai morală – nici nu vrea să fie. Ne confruntăm mereu cu
acelaşi probleme: crime, furturi, vanitate nemăsurată, criză, războaie,
revoluţii şi nu le dăm de capăt. În istoria omenirii nu există nicio zi
dată de Dumnezeu ca, undeva pe Pămînt să nu fi existat un război, un
conflict. În aceste condiţii ameninţarea cu sfârşitul lumii ar trebui
să aibă un singur răspuns: un imens hohot de râs…
Ce spune un geniu de la NASACam
aici voiam să termin articolul, cu un hohot de râs. Care mi-a rămas în
gât. Viaţa bate orice roman, orice ficţiune. Am o sursă la NASA.
Protejatul meu este un geniu, doctor în astrofizică la vârsta când unii
abia învăţau să conducă automobilul. De doi ani de zile lucrează la un
proiect pentru care a semnat trei contracte de confidenţialitate. Doar
titlul proiectului poate să mi-l spună: “Star Gate". Ieri a trecut pe la
mine
acasă. I s-a făcut de însurătoare şi i-am spus mereu că româncele sunt
frumoase. Ca să fac conversaţie l-am întrebat pe musafir : “Şi cu
Sfârşitul Pământului ce se aude?" apoi mi-am dat seama că trebuia să
spun Sfârşitul Lumii.
Americanul
s-a schimbat la faţă şi m-a întrebat “De unde ştii?". “De aici, de
acolo" i-am răspuns. Tânărul s-a uitat pe fereastră: afară ningea
frumos. Apoi s-a lansat într-o disertaţie savantă în care era vorba de
multă substanţă neagră, o super gaură de vierme, un vortex
spaţio-temporal, “string-uri" cât cuprinde şi aberaţia cromatică în
roşu. La sfârşit l-am întrebat
“Peste cât timp?" “Cred că mai am timp
să fac câţiva copii. Şi ei să facă copii. Cam atât!". “Dar nu este o
cruzime să ai copiii ştiind cu certitudine că vine sfârşitul?" “Doar
Dumnezeu Tatăl ştie cu certitudine când va fi Sfârşitul. Nici măcar
Sfântul Duh sau Fiul nu ştiu… doar dumneavoastră ne-aţi învăţat,
domnule profesor! Şi noi putem să ne înşelăm, noi emitem doar ipoteze
ştiinţifice. Omul greşeşte. S-a mai întâmplat şi altă dată. Viaţa
trebuie să-şi urmeze cursul!" a replicat tânărul savant. Şi avea
dreptate, multă dreptate!
