Cine ţi-a spus că tu ai fi, măcar pentru o clipă, cea care mi-a răscolit sufletul? Cea care îmi inspiră scrierile? Cea care îmi face viaţa mai frumoasă? Cine a putut să-ţi spună aşa ceva?
Nu tu eşti cea la care mă gândesc zilnic.
Nu tu îmi faci inima să bată mai repede.
Nu pentru tine scriu rânduri întregi, şi nu fiecare literă ţi se adresează.
Nu pentru tine am acel zâmbet care spui că-ţi aminteşte de dimineţile în care răsare soarele.
Nu datorită ţie am învăţat să fiu un om mai bun şi un bărbat răbdător.
Nu doresc să-mi împart prezentul cu tine, şi nici nu visez la un viitor împreună.
Nu pentru tine mă rog în fiecare zi, cerându-I lui Dumnezeu să aibă grijă de tine.
Nu din cauza ta am plâns, pentru că eu nu plâng.
Nu, nu-ţi spun toate acestea pentru că mi-e frică.
Nu, nu pe tine te aştept.
Nu, nu-mi place să fii aproape. Mai bine să fii departe.
Şi să ştii că nu pentru tine am scris aceste rânduri, pentru că tu nu însemni nimic pentru mine. Eşti ca oricare alta.
Şi să mai ştii că, sper, în naivitatea mea, cu sufletul meu de bărbat copil (aşa cum mi-ai spus că sunt), că tu o să mă crezi că nu eşti tu. Şi apoi o să-ţi doreşti să fii tu aceea.
