Tristetea timpului…
Buna dimineata, draga prietena… Azi, m-ai intrebat subtil: “de ce esti atat de trist?”
Inainte de a-ti raspunde, as vrea, pur si simplu sa-ti multumesc…
Intr-o buna zi, am constatat ca in lumea mea nu mai exista ecou. Ca, dintr-o data, fiecare cuvant ce erupea in sunete, se scurgea indecis prin ziduri semi-permeabile,
fara a se intoarce insa inapoi… Am atribuit intamplarea hazardului,
spunandu-mi in barba “Si maine e o zi, las’ ca vad eu ce si cum” si
mi-am lasat gandurile sa ma inunde cu amintiri placute, incercand sa
ignor linistea aproape apasatoare.
Apoi am constatat ca lumea mea e plina
de umbre, a caror existenta acolo, nu o justifica nici un fel de
ratiune. Nimic nu-mi explica de ce, dintr-o data, fiecare contur fusese disociat de trupul
sau obiectul caruia apartinea si pribegea inutil printre peretii
crisalidei mele. Evident, am atribuit si aceasta stare de fapt
destinului, spunandu-mi in barba “Si maine e o zi, las’ ca vad eu ce si
cum” si mi-am lasat gandurile sa ma inunde cu amintiri neutre, incercand
sa ignor petele semi-obscure ce pareau angrenate intr-un dans, aproape
demonic.
Atunci am constatat ca lumea mea e
definita de iluzii. Ca, dintr-o data, sistemul meu de valori, impunea
nevoi si certitudini, care n-aveau nimic de-a face cu referintele
mainstream-ului. “Ce-i drept”, aveam sa-mi spun in barba dupa o vreme,
“mi-a luat destul de mult timp sa constientizez ca disponibilitatea organica
de a crede in imposibil, in iubire, m-a transformat intr-un paria al
timpului meu”. Si-atunci m-am gandit la Ea si m-a cuprins o stare de
tristete, tipica oricarui barbat incapabil sa-i ofere femeii destinate
bratelor lui, protectia de care are nevoie. Nu o cunosteam, dar ceva in
mine imi repeta cu recurenta “E acolo si te cauta”. Nu stiu de ce, dar
pe masura ce ma gandeam la Ea percepeam – stiu pare o nebunie – ca o
inunda aceeasi tristete si dezamagire… Si-atunci am plecat in lume, prin
ploi ce cadeau transversal peste gandurile mele… Nu sa o caut, ci sa o
gasesc…
Lumea, in care plonjasem cu un curaj
atipic mie, era altfel. Mercantila si poleita. Sonora. Clar, pentru unul
ca mine, a fost doar o chestiune de timp pana sa fiu prins mrejele ei.
Ma intriga puzderia de oameni care faceau orice pentru o farama de
euforie temporara si, evident, mi-am zis ca oricum, sufletul meu fiind
suficient de mare, nu se va fi nici un fel de problema, daca voi lasa
cate o scama sau un ciob din el, pe ici, pe colo…
Am gasit multe brate care sa se
incolaceasca in jurul gatului meu, multi ochi care sa se inchida incet
atunci cand buzele mele ii sarutau, multe lacrimi cu gust de mare pe
care le colectam, incet de pe obrajii umezi. De multe ori am crezut ca e
Ea. Am fost convins ca e Ea. Si apoi, stop-cadru. Invariabile acuze
construite impotriva-mi, invariabile accese de gelozie si lipsa de
incredere, toate bazate nu pe prezent, ci pe un trecut pe care,
dintotdeauna mi l-am asumat…
Atunci plecam din nou catre Ea… Pe drum
intalneam mereu si mereu alte brate si alte voci care-mi sopteau: “Ce
cauti tu e o himera, nu exista decat in literatura. Stai aici, renunta
la vise si ia-ma pe mine, acum Eu sunt prezentul tau, nimeni altcineva
nu-ti va oferi vreodata ceea ce-ti ofer eu. Nu lasa sa te inunde ideile
despre case albe, cu ferestre mari, care sa dea inspre mare, cu seminee
si gradini, cu copii care sa se agate de gatul tau si o femeie care sa
doarma pe pieptul tau. Ramai aici langa mine, pentru nopti unice de sex
nebun, cafea si muzica. Ramai langa mine, pentru ca te vei simti mai
bine ca niciodata”. Mai ramaneam un timp, convins fiind ca voi reusi sa
transform fiecare dintre aceste brate in Ea. Fara rost…
Plecam mai departe, secatuit de energie
si cu sufletul din ce in ce mai ciobit. Paseam nehotarat inainte, auzind
din spate ecouri de voci care-mi retusau eul, pentru a ma transforma in
ceva tipic unei lumi, careia nici macar nu-i apartineam. Pe masura ce
ma indepartam, vantul sau cine stie cine, imi aducea vorba despre
delictele si trairile pe care, invariabil, mi le alocau bratele din
trecut. Am tacut de fiecare data, desi simteam ca trebuie sa ma intorc
si sa-mi pledez nevinovatia. Dar imi asumam aceste penitente, pentru ca
simteam ca le merit. La urma urmei, o tradasem pe Ea, ratiunea mea de a
fi…
M-am intors in lumea mea lipsita de
ecouri si inundata de si mai multe umbre. De aici, iti raspund, draga
prietena intrebarii tale. Sunt trist pentru ca, stiu ca va trebui sa ies
din nou in lume… De data asta sper sa o gasesc…
