Hipsterii, câinii, puradelul şi statuia

Urmaş al Romei încercând să calculeze de câţi fraţi are nevoie să ducă monstrul la fier vechi.

Da, ştiu şi eu, ştiţi şi voi. A apărut o statuie cu Traian în faţa Muzeului de Istorie care e mai hidoasă decât Mihaela Tatu fără machiaj. N-a rămas om conectat la internet care să nu emită judecăţi de valoare despre arătare. La început mai timid aşa, că românul e nesigur pe el şi se gândeşte: „Băi, s-ar putea ca chestia aia să fie artă şi eu prost. Mai bine aştept să sară alţii cu gura şi mă bag şi eu după ce este universal acceptat că dubioşenia e naşpa.” Apoi în masă. Că era un prilej bun pentru toată lumea să fie de acord cu toată lumea şi să se simtă bine confirmându-se reciproc.


Două funduri din materiale diferite, dar de greutăţi asemănătoare.

Dar ştiţi ce e mai trist decât statuia aia? Faptul că românii nu au umor. E clar că e un subiect cu potenţial de umor. Nimic nu e mai la îndemână decât să găseşti o pocitanie, să o arăţi cu degetul şi să spui ceva hazliu legat de ea. Ei bine, românii au reuşit pasul unu şi doi, dar la partea cu hazliul, oricât de ofertantă e mizeria, n-a reuşit niciunul să producă ceva mai sus de „timid-mediocru” pe scara valorică. Două săptămâni am citit zilnic observaţii nesărate şi facile despre statuie. Am văzut zeci de imagini photoshopate cu subiectul, toate făcute pe sistemul „băi, hai să aruncăm obiecte aleatoare în peisaj, până când om nimeri o combinaţie hazlie”.
N-a ieşit.

Şi e foarte trist. E ca şi cum m-aş uita la un copil fără mîini cum încearcă să se joace cu o minge de baschet. Văd mingea, ştiu că se poate bucura mult cu ea, dar când îl văd pe nenorocit cum şi-a umplut capul de sânge încercând să o bată cu faţa, mi-e jenă să mă mai uit.



Ghiciţi după expresia facială care dintre cele patru personaje tocmai s-a băşit. Dacă spuneţi „toţi”, suntem pe aceeaşi lungime de undă.
Aceeaşi jenă am avut-o şi duminică seara, când în faţa statuii nişte oameni s-au gândit să-şi aducă potăile şi să se pozeze cu Traian, încercând să-l imite. Nici ei nu ştiau dacă o să iasă ceva hazliu. Sperau. Însă, din păcate, umorul nu e extragerea LOTO ca să ai impresia că, dacă eşti destul de prost şi de insistent, în 20 de ani inevitabil vei câştiga o Dacie.
Dar deviez. Timp de câteva ore, în faţă statuii au fost o mână de hipsteri entuziasmaţi că au de ce să-şi scoată din casă pantalonii extraordinar de strâmţi şi aparatele foto, nişte câini nevinovaţi şi un puradel care spera că, dacă e destul de simpatic şi se joacă cu potăile, îi dă şi lui cineva bani de ceva de-ale gurii: o pungă de auroloac.


Mai bine mică decât flască.

N-a ieşit nimic demn de arătat mai departe. Mai mult potenţial irosit acolo decât în prezervativele lui Einstein. Am plecat înainte de a se lăsa seara. Probabil puradelul aştepta întunericul, ca să fugă cu un portofel. Mie mi s-a părut totul mai trist decât să te uiţi la un copil redus cum încearcă să bage un pătrat într-o gaură triunghiulară. Ştii care-i soluţia problemei, e evidentă, dar dacă-i dai o palmă peste ceafă şi-i arăţi cum se face, e degeaba. Nu rezolvi nimic. Doar creezi dezamăgire în toate părţile implicate.
Sper totuşi că tot evenimentul a fost o scuză pentru nişte oameni să-şi ţină câinii de testicule în public. E cea mai optimistă explicaţie.


Câini ruşinaţi de companie.

Prostituția veselă: mii de clienți, sute de oferte, o ediție limitată

 
Stradă, școală și bordel

Zice o vorbă că „Femeia, mașina și arma nu se împrumută“. Nefiind rudă cu Țiriac sau măcar polițai cu soție la coafor, despre armă nu știu ce să spun. Probabil că vorba vine de la americani, unde tot gospodarul simte nevoia să-și protejeze găinile din ranch cu pușcociul ținut strategic pe noptieră, lîngă paharul cu placa dentară. De altfel, la noi, la români, este mai greu de aplicat, fiindcă pe vremea cînd românii încă dețineau arme nu știau ce-s alea mașini, iar cînd au avansat tehnologic și au dat căruța pe mașină nu mai aveau voie la arme. Dar divaghez deja, așa că revin la ceea ce ne unește pe noi în jurul rubricii de față. Și voi insista mai mult pe partea cu femeia și mașina. Un motiv recurent în cultura românească de orice nivel, motiv pe care astăzi îl identificăm, iată, în anunțul matrimonial alăturat. Încă de la început, domnișoara se declară „ediție limitată“. Și continuă de parcă și-ar fi expus reclama la tîrgul auto, nu la raionul de carne. O abordare proaspătă, inedită pentru această branșă, care sugerează că are simțul umorului cel puțin la fel de bine dezvoltat precum șoldurile și burtica, așa că nimic nu ne împiedică să-i dăm dreptate și să-i adresăm un sincer „bravo!“. Să știți că rar se găsesc întreprinzătoare atît de fîșnețe în industrie.
Înțelegem, deci, că duduia este mai pe satiră, sau pe umor, care sună atît de apropiat de amor (pe bani). Ce-ar fi ca piața fetelor ușoare să se nișeze după modelul presei? Așa cum există publicații de umor, apar prestatoare nișate pe umor, precum personajul nostru de azi. Apoi, prostituate specializate pe investigații (domeniu oarecum conturat, căci spionajul de muuuult se sprijină pe agenți cu portjartier). Sau pe sănătate. Ori pe sport. Și pe bucătărie, arie din care am mai povestit: cititorii fideli își amintesc, poate, cum o domnișoară care mă avea de client în dormitor mai dădea cîte o tură în bucătărie, ca să guste din ciorba aflată pe foc (acțiunea se petrecea la domiciliul său). Ar mai fi categoria prostituatelor angajate politic, după modelul anumitor televiziuni sau publicații. Aici, granițele între cele două genuri de prostituate (de presă și de budoar) se estompează și greu mai distingi între meseriile lor.
Dar iar ne îndepărtăm de subiect, ceea ce voiam să spun e că aș da o fugă la domnișoara „ediție limitată“. Măcar să ne hlizim la o cafea, nu neapărat pentru sex, că doar nu sîntem animale ce dreacu.