M-a prins 13 februarie hoinărind prin blogosferă.
După ce că toată ziua PC’ul s-a comportat ca un om bolnav, acum probabil şi-a şters mucii şi îmi dă voie să bantuiesc liniştit.
13 februarie …
13 februarie …
Ziua dinaintea marelui show. Ziua când toată lumea va fi mai puţin raţională ca de obicei, dar mult mai raţională decât mâine. Mâine toţi se vor pupa în cur pe “iubi”. Toate chizdile îndrăgostite până peste cap vor primi o muie imaginară sub forma unui căcat plin cu puf, roşu! “I love you baby“, mă bei la ouă.Moment în care tu probabil ar trebui să rămâi uimit. Căcat. Nu vreau să văd şi nu vreau să aud de Valentini şi Valentine.
Mă doare capul îngrozitor. După încercări şi încercări de a privi al doilea episod din True Blood, Vplay s-a hotărât să-mi spună că “Am atins numărul de videoclipuri maxime pentru ziua aceasta“. Ei căcat.
Am o stare depresivă, dar nu o să scriu despre asta mai mult de atât. O să treacă, n-am chef să fiu unul din persoanele alea care-şi transformă blogul în sanctuar al suspinelor. Aici nu e “Din dragoste…”, “Iartă-mă” sau “Surprize! Surprize!”. Nu! Lumea trebuie să-şi aducă aminte de blogu meu ca fiind blogul unde… aiuritu ala scrie despre chestii uneori amuzante, uneori mai puţin amuzante, dar niciodată chestii depresive. Ei căcat. Le trag sus tuturor care mă mai bat o singură dată la cap în legătură cu blogul. Ştii de ce s-a inventat X’ul ăla mare, de acolo din dreapta, de sus? CA SĂ IEŞI IN PULA MEA DE AICI.
Şi dacă asta e totuşi o zi nouă, 13 februarie. O să încerc să nu îmi vărs nervii pe niciun dobitoco-animalo-specimeno-creaturo-chestio-naşpeto-stupizenio-naşpa om, pentru că încerc să îi ţin la distanţă pe toţi dobitoco-animalo-specimeno-creaturo-chestio-naşpeto-stupizenio-naşpa oamenii care îmi fac ziua mai proastă.
Bună dimineaţa 13 FEBRUARIE!!!
13.02.2011
Visul
Îmi iau inima în dinţi şi pornesc spre trotuar. Toată gălăgia mulţimii mă topeşte şi simt cum îmi tremură picioarele, puţin câte puţin. Maşini claxonând, oameni urlând unii la alţii şi grăbindu-se fiecare în direcţii diferite, gata să se calce în picioare. Atâta agitaţie pentru ce? Pentru bani… desigur. Tot timpul e vorba despre bani. Mie îmi pasă foarte puţin.
Merg de-a lungul trotuarului şi nu mă simt nici obosit, nici trist… de fapt nu am nici un sentiment puternic înăuntrul meu. Tot ce simt e un vid imens înăuntrul meu. Nu ştiu încotro mă îndrept, ştiu doar că trebui să continui să merg. Ajung în dreptul unui parc. Copacii înfloriţi împrăştie în jurul lor un miros specific primăverii. Inspir cu putere şi privesc copilaşii care se joacă în nisip, care se dau în leagăn. Decid să intru. Privesc în jur: părinţi prea plictisiţi ca să se bucure de veselia micuţilor. Doar le zâmbesc fals atunci îşi întorc privirea spre ei. Atenţia mea este atrasă de către o fată care stă cu spatele la mine, jucându-se cu o păpuşă. E singură deşi sunt atâţia copii în parc. Şi eu sunt singur şi poate chiar mai pierdut decât ea, simt nevoia de puţină conversaţie aşa că mă apropii. Stătea pe o piatră rotundă pieptanand cu grijă părul unei păpuşi Cindy foarte vechi. Probabil mi-a simţit prezenţa şi a ridicat privirea spre mine. Avea un chip angelic, părul de un blond auriu şi ochii albaştrii, puri precum cristalul dar atât de misterioşi precum marea. Rochiţa ei de un mov pal şi pielea albă ca laptele intrau într-un contrast frumos.
Eu-Tu nu te joci?
Nu îmi răspunde... Insist:
Eu-Nu vrei să vorbeşti cu mine?
Nu răspunde. Îmi dau seama că acelaşi lucru s-a mai întâmplat şi în salon, în ambulanţă şi chiar în cantină. Nimeni nu mă vedea. Simt nevoia să plâng, dar nu pot şi nici nu m-ar ajuta. Voi afla într-o bună zi DE CE EU păţesc asta? Nu ştiu ce caut, nu ştiu unde mă îndrept, nu ştiu de fapt ce caut aici. Mai privesc o singură dată fetiţa care părea atât de singură şi tristă şi mă îndepărtez. Pare necăjita, n-are rost să o împovărez şi eu cu prezenţa mea, prezentă care şi aşa nu o poate simţi. Fac vreo 10 paşi spre ieşire şi o voce subţire mă strigă:
-Vlaaaad!
Mă întorc speriat şi privesc: era blonduţa cu chip angelic. Mă privea în ochi fără nicio expresie pe faţă.
Eu-Mă vezi?
Fata-Bineînţeles.
Eu-De unde ştii cum mă cheamă?
F-E o poveste foarte lungă.
Eu-De ce n-ai vrut să vorbeşti cu mine mai devreme?
F-Face parte din plan.
Eu-Plan? Ce plan?
F-Oh… nu ştii!
Eu-Ce să ştiu?
F-E o poveste foarte lungă.
Eu-Ai mai spus asta. Te rog din suflet, dacă ştii ceva… doar ajută-mă! Uite, parcă trăiesc un coşmar la infinit: ajung în locuri şi mă văd pe mine în perioada copilăriei, în parcuri, în spitale, şi într-o secundă dispare tot. Sunt foarte confuz. Te rog, ajută-mă.
F-N-ar trebui.
Eu-Dar te rog, eşti singură care mă poate ajuta.
F-E împotrivă regulilor…
Rămân încremenit. Această fată, atât de mică şi atât de simplă, părea a şti atât de multe. Aveam atâta nevoie de ajutorul ei şi nu înţelegeam de ce există atâta mister în toate cuvintele ei. Ce plan? Ce poveste lungă? Ce reguli? Tot ce vroiam eu era să aflu de ce eu… de ce mi se întâmplă mie asta şi mai ales cum aş putea să termin tot acest calvar. În sfârşit lacrimile încep să-mi curgă şiroaie. Încep să mă descarc, dar simt deznădejdea umplându-mi golul din suflet. Se face linişte. Mă uit în jur şi toţi copii care acum puţin timp se jucau, au dispărut. Acelaşi deja-vu prostesc ca întotdeauna de când mă aflu în jocul ăsta, sau în “planul” ăsta. Mă uit cu ochi rugători la fata din faţa mea, ea n-a dispărut.
Eu-Te rog… te rog să nu pleci şi tu. Poate… poate îmi poţi da măcar un indiciu. Chiar vreau să ştiu.
F-Fir-ar…ştiu că voi plăti pentru asta cândva. Ia-mă de mână.
Eu-De ce?
F-Pentru că altfel o să dispar şi eu, iar tu n-o să mai aflii nimic. Ia-mă de mână.
O iau de mâna ei cea mică şi aştept, uitându-mă în ochii ei. Într-o secundă parcul dispare, fiind înlocuit de o lumină atât de puternică, de parcă bliţul unui aparat foto m-ar fi orbit. Am mai simţit asta şi înainte, e doar un alt deja-vu. Încerc din răsputeri să ţin ochii deschişi,să nu pierd nici un amănunt, însă mi-e imposibil. Cu un ultim efort o privesc pe blonduţă, dar aceasta pare a nu schiţa nici un gest. Închid ochii şi simt cum o moleşeală îmi trece prin tot corpul. Am murit?...
Merg de-a lungul trotuarului şi nu mă simt nici obosit, nici trist… de fapt nu am nici un sentiment puternic înăuntrul meu. Tot ce simt e un vid imens înăuntrul meu. Nu ştiu încotro mă îndrept, ştiu doar că trebui să continui să merg. Ajung în dreptul unui parc. Copacii înfloriţi împrăştie în jurul lor un miros specific primăverii. Inspir cu putere şi privesc copilaşii care se joacă în nisip, care se dau în leagăn. Decid să intru. Privesc în jur: părinţi prea plictisiţi ca să se bucure de veselia micuţilor. Doar le zâmbesc fals atunci îşi întorc privirea spre ei. Atenţia mea este atrasă de către o fată care stă cu spatele la mine, jucându-se cu o păpuşă. E singură deşi sunt atâţia copii în parc. Şi eu sunt singur şi poate chiar mai pierdut decât ea, simt nevoia de puţină conversaţie aşa că mă apropii. Stătea pe o piatră rotundă pieptanand cu grijă părul unei păpuşi Cindy foarte vechi. Probabil mi-a simţit prezenţa şi a ridicat privirea spre mine. Avea un chip angelic, părul de un blond auriu şi ochii albaştrii, puri precum cristalul dar atât de misterioşi precum marea. Rochiţa ei de un mov pal şi pielea albă ca laptele intrau într-un contrast frumos.
Eu-Tu nu te joci?
Nu îmi răspunde... Insist:
Eu-Nu vrei să vorbeşti cu mine?
Nu răspunde. Îmi dau seama că acelaşi lucru s-a mai întâmplat şi în salon, în ambulanţă şi chiar în cantină. Nimeni nu mă vedea. Simt nevoia să plâng, dar nu pot şi nici nu m-ar ajuta. Voi afla într-o bună zi DE CE EU păţesc asta? Nu ştiu ce caut, nu ştiu unde mă îndrept, nu ştiu de fapt ce caut aici. Mai privesc o singură dată fetiţa care părea atât de singură şi tristă şi mă îndepărtez. Pare necăjita, n-are rost să o împovărez şi eu cu prezenţa mea, prezentă care şi aşa nu o poate simţi. Fac vreo 10 paşi spre ieşire şi o voce subţire mă strigă:
-Vlaaaad!
Mă întorc speriat şi privesc: era blonduţa cu chip angelic. Mă privea în ochi fără nicio expresie pe faţă.
Eu-Mă vezi?
Fata-Bineînţeles.
Eu-De unde ştii cum mă cheamă?
F-E o poveste foarte lungă.
Eu-De ce n-ai vrut să vorbeşti cu mine mai devreme?
F-Face parte din plan.
Eu-Plan? Ce plan?
F-Oh… nu ştii!
Eu-Ce să ştiu?
F-E o poveste foarte lungă.
Eu-Ai mai spus asta. Te rog din suflet, dacă ştii ceva… doar ajută-mă! Uite, parcă trăiesc un coşmar la infinit: ajung în locuri şi mă văd pe mine în perioada copilăriei, în parcuri, în spitale, şi într-o secundă dispare tot. Sunt foarte confuz. Te rog, ajută-mă.
F-N-ar trebui.
Eu-Dar te rog, eşti singură care mă poate ajuta.
F-E împotrivă regulilor…
Rămân încremenit. Această fată, atât de mică şi atât de simplă, părea a şti atât de multe. Aveam atâta nevoie de ajutorul ei şi nu înţelegeam de ce există atâta mister în toate cuvintele ei. Ce plan? Ce poveste lungă? Ce reguli? Tot ce vroiam eu era să aflu de ce eu… de ce mi se întâmplă mie asta şi mai ales cum aş putea să termin tot acest calvar. În sfârşit lacrimile încep să-mi curgă şiroaie. Încep să mă descarc, dar simt deznădejdea umplându-mi golul din suflet. Se face linişte. Mă uit în jur şi toţi copii care acum puţin timp se jucau, au dispărut. Acelaşi deja-vu prostesc ca întotdeauna de când mă aflu în jocul ăsta, sau în “planul” ăsta. Mă uit cu ochi rugători la fata din faţa mea, ea n-a dispărut.
Eu-Te rog… te rog să nu pleci şi tu. Poate… poate îmi poţi da măcar un indiciu. Chiar vreau să ştiu.
F-Fir-ar…ştiu că voi plăti pentru asta cândva. Ia-mă de mână.
Eu-De ce?
F-Pentru că altfel o să dispar şi eu, iar tu n-o să mai aflii nimic. Ia-mă de mână.
O iau de mâna ei cea mică şi aştept, uitându-mă în ochii ei. Într-o secundă parcul dispare, fiind înlocuit de o lumină atât de puternică, de parcă bliţul unui aparat foto m-ar fi orbit. Am mai simţit asta şi înainte, e doar un alt deja-vu. Încerc din răsputeri să ţin ochii deschişi,să nu pierd nici un amănunt, însă mi-e imposibil. Cu un ultim efort o privesc pe blonduţă, dar aceasta pare a nu schiţa nici un gest. Închid ochii şi simt cum o moleşeală îmi trece prin tot corpul. Am murit?...
Teoria "pula calului sau mazga"
Doar din curiozitate, aţi observat cum un articol cu un titlu mare şi obscen atrage cititorul?Oricât ar fi de cult şi de citit şi de manierat, n-o să citească el din prima articolul ăla cu “Teoria relativităţii“. O să se ducă tot la articolul în care X îşi bagă pula-n lume, Y fute, Z vorbeşte despre pizde ş.a.m.d. Sau chiar articolele alea despre
Chestiile astea sunt un fel de drog, imediat ce vezi un titlu mai ieşit din comun, gata: tremuri şi imediat te pui pe citit, că sigur e interesant dacă acolo scrie mare: “PULA CALULUI” sau “MÂZGĂ DE CAPRĂ“.
Niciodată n-am să înţeleg DE CE! E cumva o chestie care ţine de psihic sau subconştient?
Nu vreau să se înţeleagă că am criticat toată chestia asta, nici eu nu sunt o excepţie, doar că mă lipsesc de OTV şi creaturi porno şi nu citesc chiar toate articolele frustraţilor. Totuşi… de ce? E vreo lege care împinge individul să citească tot ce e legat de anumite părţi ale corpului?
jurnal de bord
eu si O.V.
Ma gandesc cu mirare la existenta noastra sub pamant. Cateva persoane cu care am dat mana si care acum nu mai exista decat in morminte. Ce oroare. Fac cativa pasi printre zecile de cruci din cimitir si zaresc un nume foarte drag. Ii spune O.V. amicul meu mort spanzurat de o bara de stadion. Cumplit. Oare cu ce as putea fi de folos ? stiu ca si-ar dori o tigara si un chibrit , caci el mereu isi aprindea asa… si cate alte persoane tot la fel.
Astazi de dorul lor am fumat in jur de doua pachete de kent. Nu e cine stie ce , oricum merita mult mai mult. Am in memorie pasii si vorbele lor din alte timpuri , ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat si ar mai fi aici cu mine pe strada. Nu stiu cate secunde vor mai batea exact ,pana cand voi fi o amintire. Zi de tot rahatul. Un rahat ancestral. Un rahat mai deosebit decat acela din cozonac.
Iata ca mortii raman cu mine. Raman cu noi. E ca atunci cand am ras impreuna si-am pasat mingea la coltul scolii , si-am agatat in discoteca impreuna , si-am vomitat , si-am dormit la voi acasa si….
Imi vine sa plang dupa voi. Imi vine sa las duhoarea asta murdara si sa ma ingrop undeva sub un boschet de unde sa vad mai bine centrul orasului , faleza si barul lui Dan. Sa-mi vad iubita coborand din microbuz cu noul ei iubit de mana , pe mama , pe frate-meu….
Dar nici ca se poate. Nu pot avea luxul unui asa sfarsit. Blindat. Cand i se taie gatul la taur si i se da cu toporu in crestet. Moarte inevitabila. Parasuta de la coltul literaturii. Eu si carapacea mea. Eu si O.V.
Ma gandesc cu mirare la existenta noastra sub pamant. Cateva persoane cu care am dat mana si care acum nu mai exista decat in morminte. Ce oroare. Fac cativa pasi printre zecile de cruci din cimitir si zaresc un nume foarte drag. Ii spune O.V. amicul meu mort spanzurat de o bara de stadion. Cumplit. Oare cu ce as putea fi de folos ? stiu ca si-ar dori o tigara si un chibrit , caci el mereu isi aprindea asa… si cate alte persoane tot la fel.
Astazi de dorul lor am fumat in jur de doua pachete de kent. Nu e cine stie ce , oricum merita mult mai mult. Am in memorie pasii si vorbele lor din alte timpuri , ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat si ar mai fi aici cu mine pe strada. Nu stiu cate secunde vor mai batea exact ,pana cand voi fi o amintire. Zi de tot rahatul. Un rahat ancestral. Un rahat mai deosebit decat acela din cozonac.
Iata ca mortii raman cu mine. Raman cu noi. E ca atunci cand am ras impreuna si-am pasat mingea la coltul scolii , si-am agatat in discoteca impreuna , si-am vomitat , si-am dormit la voi acasa si….
Imi vine sa plang dupa voi. Imi vine sa las duhoarea asta murdara si sa ma ingrop undeva sub un boschet de unde sa vad mai bine centrul orasului , faleza si barul lui Dan. Sa-mi vad iubita coborand din microbuz cu noul ei iubit de mana , pe mama , pe frate-meu….
Dar nici ca se poate. Nu pot avea luxul unui asa sfarsit. Blindat. Cand i se taie gatul la taur si i se da cu toporu in crestet. Moarte inevitabila. Parasuta de la coltul literaturii. Eu si carapacea mea. Eu si O.V.
Poezie
Epiderma din love
sa oprim hemoragia in care ne rotimca si cand.. de pe toporul degetelor tale
am opri unghiile taiate din carne
si le-am conserva
ca niste matase de porumb precara
crescuta deasupra pasilor.
sa rotim acvariul trist in care ne oprim
ca si cand.. umbra telefonului tau
ar depista logo-uri din armata
si le-ar conserva
ca niste snitele din piept de pui
atacate de aviara.
nu te speria , nu-i cine stie ce…
e ca si cand , ne-am apropia de usa intredeschisa
a bisericii ce va initia debutul nostru
ce ne va invata sa botezam si sa bem
in cinstea mortilor nostri
fanatici de nimicuri.
nu te speria , nu-i cine stie ce
si tu , si eu iubim la fel
sperantele din care curg visurile pe care le-avem
si unde ne-am lasat virgina facultate
la poarta limbii romane
adanc intrate in tine…..
Abonați-vă la:
Postări (Atom)