SAMBATA, 18-12-20011, ORA 23:18
Am crezut ca ne putem arunca in aceasta dragoste plina de sentimente frumoase, ca doi scafandri care isi cauta comoara care sa-i faca renumiti.Intensitatea nu este deopotriva de aceeasi marime in ambele suflete, esti acolo, te aud, te simt, dar prea departe sa te ating, mintea imi este blocata sa visez ce va fi maine.
Urmeaza-ti drumul, sunshine, da-mi drumul din stransoarea aceasta numita dragoste, care ma sufoca din cauza viselor care se destrama, nu pot si nu vreau sa merg mai departe.
Oare cum este sa fii fericit?...
Iti creionez un chip in lumina lunii si incerc sa te ating, infrigurat constat ca e doar o iluzie, apari si dispari, mintea mea e de vina, inima imi suspina de dor si durere, totul pare o enigma.
Prin ploaie si soare imi duc zilele, asteptand minunea iubirii sa se intample, as vrea... Ce as vrea? Sa las totul in urma si sa dispar...Ma uit la oamenii fericiti din jurul meu si plang fara sa ma opresc. Ce am facut atat de rau de nu merit si eu fericirea lor?Au trecut atatia ani si totusi nu s-a schimbat mai nimic.
Simt cum trece viata pe langa mine... cum trec anii in zadar. Ma simt derutat, pierdut... Nu stiu unde sa ma duc, cum sa ma ridic!
Plec haotic. Sper sa ma intorc altfel. Am ajuns la paharul umplut si varsat. Sunt golit de orice, caci acel orice este supraincarcat.
Ma duc sa ma rog la sfintii care m-au abandonat in acest iad, sa ma pierd prin miile de cotloane din acest abis, sa-mi racesc buricele degetelor in peretii care ma in prizonier aici in vagauna asta, in abisul asta, sa ma indragostesc de intunericul ce ma inconjoara, apoi sa ma sinucid, aruncandu-ma de pe piscul suferintei...
Ridicol nu???
Prea banal si prea haotic totul... Tu??? Ahh... stiam ca vei aparea... Prea haotica esti si tu.... nu-mi pari ridicola tu, ci pasii tai pe covorul asta care e deja batut de praf...
Nu mai stiu… dar imi amintesc atatea lucruri… imi amintesc de noi… de startul care sta intr-un loc indepartat... acoperit de ani… si anii ne acopera incet si pe noi. Cu cat evoluam mai mult cu atat mai repede vin anii peste noi si trece viata.
Am fost copil candva si te-am iubit cu inocenta, te-am iubit asa cum credeam eu atunci ca se iubeste, increzator ca sentimentele mele o sa creasca odata cu noi. Si au crescut... Dar ma intreb de ce m-au intrecut... De ce fericirea mea a trecut de granitele fiintei mele...
De ce? Tu stii raspunsul? Cautand inauntrul meu descopar: din cauza ta! Esti tu de vina pentru ca nu-mi mai pot controla starile, esti tu de vina pentru ca nu mai sunt eu. Sunt doar mult mai fericit, visator, visator spre alte dimensiuni in care sa fim doar noi si dragostea noastra! Sa ne cream
propria noastra lume si sa crestem impreuna, sa fim doar noi. Sau poate mi-as mai dori un cer... sa gust din infinit... o mare, sa spulber apusul… un
ceas, sa prelungesc secundele… un soare, sa-l ating... un nemuritor, sa-i numar zilele... un orizont, sa-l pot patrunde...
Si astfel sa realizez imposibilul! Cu tine! O lume fara granita unde nu exista spatiu, nu exista timp! O lume care sa ilustreze intocmai ceea ce simtim si ne impartasim mereu... O lume numai a noastra! In care sa supravietuiasca ea… iubirea. Caci pentru ea am ajuns pana aici nu? Sau pentru noi? Dar noi fara ea ce suntem? NIMIC!...
...Ma las pe spate in fotoliul imens, intnd mana si imi iau paharul de vin....hmm, e foarte bun, mai aprind o tigara...zambesc...sunt fericit, in toata singuratatea mea sunt foarte fericit. Te intrebi de ce? pt ca te iubesc...dar cu toate astea...
TE URASC!!!
