Visul

Îmi iau inima în dinţi şi pornesc spre trotuar. Toată gălăgia mulţimii mă topeşte şi simt cum îmi tremură picioarele, puţin câte puţin. Maşini claxonând, oameni urlând unii la alţii şi grăbindu-se fiecare în direcţii diferite, gata să se calce în picioare. Atâta agitaţie pentru ce? Pentru bani… desigur. Tot timpul e vorba despre bani. Mie îmi pasă foarte puţin.
Merg de-a lungul trotuarului şi nu mă simt nici obosit, nici trist… de fapt nu am nici un sentiment puternic înăuntrul meu. Tot ce simt e un vid imens înăuntrul meu. Nu ştiu încotro mă îndrept, ştiu doar că trebui să continui să merg. Ajung în dreptul unui parc. Copacii înfloriţi împrăştie în jurul lor un miros specific primăverii. Inspir cu putere şi privesc copilaşii care se joacă în nisip, care se dau în leagăn. Decid să intru. Privesc în jur: părinţi prea plictisiţi ca să se bucure de veselia micuţilor. Doar le zâmbesc fals atunci îşi întorc privirea spre ei. Atenţia mea este atrasă de către o fată care stă cu spatele la mine, jucându-se cu o păpuşă. E singură deşi sunt atâţia copii în parc. Şi eu sunt singur şi poate chiar mai pierdut decât ea, simt nevoia de puţină conversaţie aşa că mă apropii. Stătea pe o piatră rotundă pieptanand cu grijă părul unei păpuşi Cindy foarte vechi. Probabil mi-a simţit prezenţa şi a ridicat privirea spre mine. Avea un chip angelic, părul de un blond auriu şi ochii albaştrii, puri precum cristalul dar atât de misterioşi precum marea. Rochiţa ei de un mov pal şi pielea albă ca laptele intrau într-un contrast frumos.
Eu-Tu nu te joci?
Nu îmi răspunde... Insist:
Eu-Nu vrei să vorbeşti cu mine?
Nu răspunde. Îmi dau seama că acelaşi lucru s-a mai întâmplat şi în salon, în ambulanţă şi chiar în cantină. Nimeni nu mă vedea. Simt nevoia să plâng, dar nu pot şi nici nu m-ar ajuta. Voi afla într-o bună zi DE CE EU păţesc asta? Nu ştiu ce caut, nu ştiu unde mă îndrept, nu ştiu de fapt ce caut aici. Mai privesc o singură dată fetiţa care părea atât de singură şi tristă şi mă îndepărtez. Pare necăjita, n-are rost să o împovărez şi eu cu prezenţa mea, prezentă care şi aşa nu o poate simţi. Fac vreo 10 paşi spre ieşire şi o voce subţire mă strigă:
-Vlaaaad!
Mă întorc speriat şi privesc: era blonduţa cu chip angelic. Mă privea în ochi fără nicio expresie pe faţă.
Eu-Mă vezi?
Fata-Bineînţeles.
Eu-De unde ştii cum mă cheamă?
F-E o poveste foarte lungă.
Eu-De ce n-ai vrut să vorbeşti cu mine mai devreme?
F-Face parte din plan.
Eu-Plan? Ce plan?
F-Oh… nu ştii!
Eu-Ce să ştiu?
F-E o poveste foarte lungă.
Eu-Ai mai spus asta. Te rog din suflet, dacă ştii ceva… doar ajută-mă! Uite, parcă trăiesc un coşmar la infinit: ajung în locuri şi mă văd pe mine în perioada copilăriei, în parcuri, în spitale, şi într-o secundă dispare tot. Sunt foarte confuz. Te rog, ajută-mă.
F-N-ar trebui.
Eu-Dar te rog, eşti singură care mă poate ajuta.
F-E împotrivă regulilor…
Rămân încremenit. Această fată, atât de mică şi atât de simplă, părea a şti atât de multe. Aveam atâta nevoie de ajutorul ei şi nu înţelegeam de ce există atâta mister în toate cuvintele ei. Ce plan? Ce poveste lungă? Ce reguli? Tot ce vroiam eu era să aflu de ce eu… de ce mi se întâmplă mie asta şi mai ales cum aş putea să termin tot acest calvar. În sfârşit lacrimile încep să-mi curgă şiroaie. Încep să mă descarc, dar simt deznădejdea umplându-mi golul din suflet. Se face linişte. Mă uit în jur şi toţi copii care acum puţin timp se jucau, au dispărut. Acelaşi deja-vu prostesc ca întotdeauna de când mă aflu în jocul ăsta, sau în “planul” ăsta. Mă uit cu ochi rugători la fata din faţa mea, ea n-a dispărut.
Eu-Te rog… te rog să nu pleci şi tu. Poate… poate îmi poţi da măcar un indiciu. Chiar vreau să ştiu.
F-Fir-ar…ştiu că voi plăti pentru asta cândva. Ia-mă de mână.
Eu-De ce?
F-Pentru că altfel o să dispar şi eu, iar tu n-o să mai aflii nimic. Ia-mă de mână.
O iau de mâna ei cea mică şi aştept, uitându-mă în ochii ei. Într-o secundă parcul dispare, fiind înlocuit de o lumină atât de puternică, de parcă bliţul unui aparat foto m-ar fi orbit. Am mai simţit asta şi înainte, e doar un alt deja-vu. Încerc din răsputeri să ţin ochii deschişi,să nu pierd nici un amănunt, însă mi-e imposibil. Cu un ultim efort o privesc pe blonduţă, dar aceasta pare a nu schiţa nici un gest. Închid ochii şi simt cum o moleşeală îmi trece prin tot corpul. Am murit?...