Nu înțeleg alpiniștii. Hai să ne suim pe un munte. Ca să ce? Ca să fim pe munte și să ne uităm în jos la lucrurile care nu-s pe munte. Foarte fain, și după aia ce facem? Ne urcăm pe alt munte! Sună redundant.
Înțeleg dacă erau baruri și futării în vârf de munte. Găleți de țâțe transpirate cu bere și prăfuite cu cocaină. Mamă ce alpinist mă făceam.
Da’ așa nu pot să zic că-s alpinist decât dacă umblă mă-ta pe tocuri foarte înalte.
Și nu înțeleg bicicliștii care se iau în serios. Care au probleme de bicicliști. Care au soluții la problemele altora care implică biciclete. Am și io bicicletă și nu încerc să o bag pe gât la nimeni.
Și cei mai penibili mi se par bicicliștii care biciclesc prin oraș cu costumul de biciclist pe ei. Cu ochelari de biciclist, cu pantaloni scurți mulați de se vede cum au capturat în plasa lor textilă un coi mai sus și unul mai jos. Unde te duci, coaie, îmbrăcat în biciclist? S-a terminat olimpiada. Io când mă dau jos de pe bicicletă devin om. Tu rămâi biciclist neterminat. Dacă îți fură cineva bicicleta în momentul ăsta și intri într-un bar nedumerit, nici nu trebuie să spui ce s-a întâmplat. O să îți zică primu’ om “Ce te uiți bă așa, de parcă ți-a furat un negrișor bicicleta?”
Și vorbind de ciclism. Ați auzit bă, că i-au luat toate medaliile lu’ Louis Armstrong pentru dopaj? N-are nici medalii, nici un coi. Bine că nu i-au luat titlul de primul om pe lună, totuși. Măcar cu ăla a rămas.
